despre Prietenie

Agitaţia sufletului, broboanele reci de sudoare ale gândului, rostogolirea scrupuloasă a conştiinţei alături de zgomotul înfundat al subconştientului prevesteau întâlnirea cu acea atitudine plină de permisiune, sentimentul acela mărinimos, cuvântul îngăduitor Prietenie, care continuu flatează EUL, îi dă o senzaţie plăcută, excită la maxim celulele nervoase. Întreaga-mi fiinţa râvnea si chiar se străduia să fie la înalţimea rendez –vous- ului, era într-o mare mirare, ahtiată să clarifice hazardul de a nu înţelege perfect conceptul. In timpul din urmă survenise ceva nedrept, fusese ofensat al său alter ego, comportamentul umanului o luase razna, schilodise forma logică fundamentală a gândirii omeneşti faţă de acest sentiment de respect, această legătura serafică, permutase întelesul verbului „a flata” cu dispreţuite apelative: linguşire, parvenire, machiavelism, făţarnicie, trufie, aroganţă, aparentă toleranţă, răutate ieftină. Fiecare por al fiinţei mele conştient şi nu, văzut ori nu, năzuia clarificarea, desluşirea acestui simţământ de apropiere interioară nevăzută, de bună comportare, de educaţie sufletească elevată, un fel de high society al rasei, care se deformase, devenise surpinzător de bolnav, prin micimea unor creaturi, suflete drăcesti, care au ca menire a vietii injositorul verb: „a înşela”. Aşteptam clipa aceea , încrucisarea aceea de priviri, de nerostiri, de tumult interior, de magnetism, întalnirea inexplicabila cu EA, Prietenia. Avea chipul schimonosit, bubos, intrigat, îi era rusine de viermii care ii pătaseră numele. Intre noi era un hău si ceva mai mult, nu ştia cum sa explice inexplicabilul, de unde să înceapă începutul , cum să facă să uite sluţenia întamplarilor. Tacerea era singura decenţă a acelui moment, cuvintele puteau să o ia anapoda, nescrisul putea să doară, puteau să se inverseze polii raţiunii. După clipe de tortură, a ridicat privirea cu un gest languros, specific, si-a infipt-o adânc în mine si am înţeles totul, ce se spune şi nu, ce se scrie şi nu, ce cuprinde şi nu, ce se simte şi nu, ce se vede şi nu. Nu am spus nimic , nimic nu ar fi avut înteles, era atât de îmbacsită si insuportabilă acea stare a faptului. Dar am priceput şi perceput cu abilitate chintesenţa şi imi doresc mai mult decat orice să nu uit ca să pot învăţa, aşa cum zicea Gabriel García Márquez : „Vor exista mereu oameni care te vor răni, aşa că trebuie să-ţi păstrezi încrederea şi doar să ai mai multă grijă în cine ai încredere şi a doua oară.”